Comentariul săptămânii 11.02-17.02.2009

Ce este viaţa?...Dar moartea? Nimeni nu ştie şi nu poate da o definiţie a acestor două lucruri. Pentru că nimeni nu a trăit destul să povestească ce este viaţa. Şi nimeni nu s-a întors de ,,dincolo’’ să ne spună ce este moartea…
Aceste întrebări au dus la apariţia multor teorii ştiinţifice sau religioase care însă n-au aflat şi nici nu vor afla un răspuns. Dar fiecare dintre noi are propria părere despre aceste două noţiuni. Părerea mea e că moartea este o certitudine. Singura! Viaţa este relativă, viaţa poate fi o întâmplare, tristă sau veselă. Din păcate, o trăim ca şi cum n-am muri niciodată şi murim în cele din urmă ca şi cum n-am fi trăit niciodată. Pentru fiecare vine o zi, o oră, un minut sau o secundă fatidică pe care n-o putem evita şi nici prevedea. Atunci se spune că viaţa ni se derulează cu viteză prin faţa ochilor, ca o ultimă consolare înainte de Marea Trecere. De multe ori fiolozofăm pe marginea acestei eterne întrebări: pentru ce atâta zbucium în timpul scurtei noastre vieţi, când ,,dincolo’’nu există nimic? Puşi în faţa acestei dileme ne simţim mici, inutili, fără rost pe lumea asta. Ne simţim ca făcând parte dintr-un plan al Creatorului care are pentru fiecare un destin pe pământ, destin din calea căruia nu ne putem ascunde. Ne simţim neputincioşi la gândul că poate cineva, azi, mâine sau peste câţiva ani, decide că ne-am încheiat rostul nostru pe pământ. Şi atunci, toată împotrivirea noastră, cu mijloacele lumeşti, este zadarnică. Tineri sau bătrâni, ajunşi în această situaţie, constatăm că n-am trăit destul pentru câte ne-am propus să facem, vrem cu disperare să mai trăim şi înţelegem atunci-prea târziu, însă-inutilitatea şi neputinţa în faţa destinului. Aţi observat că viaţa nu are o personificare anume ? O numim în multe feluri, dar fără a avea în minte o imagine anume. Pe când moartea este întruchipată în ,,doamna cu coasa’’, fără chip şi suflet. Dar ea poate lua multe chipuri, toate hidoase…Adânc în subconştientul nostru, trăim cu gândul că toată această înşiruire de fapte, întâmplări şi vise, numită prea simplu viaţă, nu este decât o pregătire pentru ce va fi ,,după’’…Ne măsurăm valoarea prin averi, orgolii, ambiţii şi bani în timpul vieţii, uitând că toate astea, nu vor putea cumpăra eternitatea sau nemurirea. Şi în goana asta după deşertăciunile lumeşti, ajungem să murim fără să ştim, goliţi de sentimentele care ne fac umani, vânzându-ne sau amanetându-ne până şi sufletul pentru o fericire iluzorie. Ne amăgim cu gândul că, în marea lui bunătate, Dumnezeu ne va ierta toate păcatele făcute ,,cu voie sau fără de voie’’ din timpul vieţii şi că ne va primi pe toţi ,,la loc luminat, loc cu verdeaţă’’, într-o eternă odihnă după frământările vieţii… Şi deşi cea mai mare frică a noastră în timpul vieţii este să nu ajungem în iad după moarte, faptele noastre ne recomandă din plin pentru asta. Dar odată plecaţi în marea călătorie pe lumea de dincolo, tot ce mai contează e ceea ce rămâne frumos în urmă şi cum ai trăit ,,bucata’’ de viaţă care ţi-a fost dată….
Dispariţia oricăruia dintre noi, lasă în urmă un imens gol în sufletele celor dragi. Dar sclipirea de stea a spiritului, stinsă pe pământ, se va adăuga acolo sus, mulţimii de stele licărind pentru o eternitate, cea atât de râvnită pe pământ.

Viorel Dodan
08.02.2009